Un suflet in suferinta

Am primit urmatoarea poezie de la o persoana din biserica.
Imi amintesc cum cu multi ani in urma cand divortul era foarte rar s-a intamplat ca un frate sa fie parasit de sotia sa la cateva luni dupa casatorie. Ceea ce am apreciat a fost atitudinea fratilor din biserica care dupa ce nu au reuist s-o readuca impreuna pe sotia dansului l-au tratat cu multa dragoste pe fratele care a ramas in adunare.
El dupa incredintarea din Biblie nu s-a mai casatorit,fiindca sotia lui era in viata, a continuat sa stea in adunare in partasie cu fratii,a dus o viata de curatie morala exemplara si transparenta.
Dupa peste 30 de ani sotia lui care nu a cerut niciodata divortul oficial ci numai a decis sa fie separati, s-a imbolnavit de cancer. Eu s-au impacat in ultimile luni inainte de a muri ea.
O persoana din biserica din Phoenix, prin urmatoarea poezie face apel la noi sa fie tratata cu intelegere pentru ca doreste sa se impace cu partenerul care l-a parasit: Va gasi oare sprijinul fratilor in aceasta stare de suferinta ?

Suntem o mînă doar- de oameni:
Ori divorţaţi, ori părăsiţi;
Dar, din păcate-n plus de-aceasta,
De cei mai mulţi, ni-s ocoliţi!

E-adevărat că idealul
E să rămâi căsătorit;
Dar ce mai poate face omul
Cînd ştie că nu-i mai dorit?!

E-adevărat : greşeli sunt multe
Şi la femei, şi la bărbaţi;
Dar ce mai pot să facă-aceia
Ce n-au vrut; dar, sunt divorţaţi?!

Nu e-o dorinţă, ci e-o plagă
Să vezi c-ajungi un părăsit;
Şi mai ales cînd legămîntul
Să îl păstrezi te-ai străduit!

Nu ne priviţi cu ochi de humă
Acei ce vi-s căsătoriţi!
Şi nici să nu ne luaţi în glumă,
Că-aşa mai tare ne răniţi!

Dar nici nu treceţi cu vederea
Cînd lipsă suntem dintre voi;
Căci noi lipsim doar cînd durerea
Zdrobeşte sufletul din noi!

Căci am căzut ca şi de pradă
La-aceste noi învăţături,
Făcînd divorţul opţiune:
Deşi-i opusul la Scripturi.

Şi din păcate, chiar şi „clergii”
Dezleagă-acum căsătorii,
Justificînd orice divorţuri
Prin fel de fel de teorii.

Că-i vorba de nepotrivire-
De gînduri sau de caracter,
Ori că e lipsă de iubire:
Distanţă-ntre Pămînt şi Cer,

Pe toate folosesc de scuze,
Prin orice fel de acuzări,
Luînd versete din Scriptură
În dreptul lor ca apărări!

Dar, numai Domnul vede totul
Cu ochii Lui ce-adînc pătrund;
Şi pe acei ce-adînc ei sufăr,
Şi-acei ce ură-n ei ascund!

Aşa că , rugăciunea noastră-
Cei părăsiţi sau divorţaţi,
E ca să ne priviţi cu milă
Şi-n rugi, mereu să ne purtaţi.

Căci plaga-aceasta-i dureroasă
Deşi-am luptat să-o evităm;
Dar de pe Calea Crucii însă
Nu vrem vreodată să cedăm.

Oricît de greauă ne-ar fi Crucea
Prin grele răni ca să purtăm,
Noi vrem ca şi de-aici ‘nainte
Tot Calea Sfîntă să urmăm.

Şi sprijiniţi-ne familia:
Copiii cît şi mama lor;
Ca Domnul Sfînt cu mila-I mare
Să vină-n grabă-n ajutor!

Să frîngă orice-ncătuşare
Şi orice diabolic plan,
Ca să aducă ‘liberare
De orice jug al lui Satan.

Să-aducă grabnic uşurare
De orice grele, vechi poveri;
Şi să aducă vindecare
La multe şi adănci dureri.
………………………………………..
De-aceea, vrem- iubirea voastră
Ca sincer să ne-o arătaţi;
Şi-n ciuda plăgii suferite,
Să şiţi: suntem ai voştrii fraţi!

14/15 Octombrie, 2011
Un suflet în suferinţă

Publicitate

Lupul si pastorul si…..turma

Variante de interpretare
1.”Pastorul” este din acea categorie care creeaza „diversiune”pentru a controla turma.
2.Unii „pastori” nu stau intre turmma si lupi ca sa o protejeze si atunci o oaie mai matura il alunga.
Si totusi cine ne protejeaza de lupi ?
Isus a zis

„Eu sunt Pastorul cel Bun. Pastorul cel bun isi da viata pentru oi. Dar cel platit care nu este pastor si ale carui oi nu sunt ale lui cand vede lupul venind,lasa oile si fuge si lupul le rapeste si le imprastie. Eu sunt Pastorul cel bun. Eu imi cunosc oile Mele si ele Ma cunosc pe Mine”

Se pare ca oile sunt responsabile sa discearana cine vorbeste si se poarta ca si un „pastor” trimis de El si cine este un „pastor-lup”

Esti o persoana buna ?

Suficient de buna pentru a fi primit(a) in rai. Poate te vei convinge in urma vizionarii mesajului video .

Steve Jobs about life and death

Bunul simt si crestinul

Exista un bun simt in orice civilizatie care ar trebui imbratisat de orice
crestin dar exista si un „bun simt spiritual” care ar trebuii aplicat in
Biserica .Prin harul care mi-a fost dat eu spun fiecaruia dintre voi sa nu aiba
despre sine o parere mai inalta decat se cuvine ci sa aiba simtiri cumpatate
despre sine potrivit cu masura de credinta pe care a impartit-o Dumnezeu
fiecaruia Romani12 3 (citeste pana la versetul8 ) Uneori avem probleme in
bisericii pentru ca nu exista acest bun simt si asta face ca lucrurile sa nu mearga
bine.Unii isi asuma roluri si pozitii care nu sunt pe masura darului lor.

CITITI UN ARTICOL DESPRE BUN SIMT IN GENERAL

Pentru cei ce tratează bunul simţ drept un concept filozofic, acesta poate fi şi
chiar este considerat un ansamblu de idei despre lume, viaţă şi om, având ca
izvor tradiţia populară şi cuprinzând elemente ale gândirii ştiinţifice. Noi
însă, ne-am obişnuit să-l privim drept o măsură a bunei creşteri, a bunei
cuviinţe, a respectului pentru cei din jur.
Bunul simţ îl ai, sau nu-l ai. Este o moştenire de la cei ce te-au zămislit şi
apoi „te-au făcut om”, deprinzându-te să acţionezi în conformitate cu nişte
norme pe care şi ei, la rândul lor, au fost învăţaţi să le respecte. Cu toate că
specialiştii în domeniu îi mai spun şi simţul comun, sau intelingenţa mediocră,
Descartes considerându-l „lucrul cel mai drept împărţit în lume” (să fi fost
bunul simţ atât de răspândit în acele vremuri, sau mai mult, să se fi găsit în
aceeaşi măsură la fiecare?), aşa cum ne uităm noi astăzi la el, plin de
încărcătură morală, constituie o valoroasă calitate umană care, în mod cert, nu
este împărţită în mod egal. Pentru că atunci n-ar mai exista opusul cuvântului
„simţit” sau „plin de bun simţ”.
Îl putem oare dobândi pe parcurs şi pe cont propriu, fără a avea o înclinaţie
nativă spre a-l preţui, a-l căuta şi a-l practica? Înclin să cred că nu, că îl
avem acolo, în străfundurile noastre, alături de celelalte simţuri cu care am
fost înzestraţi, ca pe un simţ aparte ce ne dă certitudinea binelui şi
frumosului în relaţiile cu semenii noştri şi ne determină să-i tratăm cu respect
pe cei din jur, să fim politicoşi şi civilizaţi, să nu depăşim limitele, să fim
recunoscători şi cinstiţi, să nu profităm de poziţia pe care o avem, să ne pese
şi să ţinem cont de ceilalţi etc. Şi toate astea, pentru că aşa ne simţim bine,
dintr-un imbold interior fără de care comportamentele noastre ar rămâne simple
formalisme.
Şi mai înclin să cred că el, bunul simţ, în forma sa de pledoarie pentru măsură
şi echilibru, se regăseşte într-un cod nescris al bunei cuviinţe pe care-l
descoperim în înţelepciunea tuturor popoarelor din timpuri îndepărtate. Maxime,
cugetări, citate celebre aparţinând învăţaţilor, filozofilor, oamenilor de
ştiinţă sau de litere, ne transmit prin vreme esenţa bunului simţ. Şi nu este
întâmplător faptul că îndemnurile, sfaturile, observaţiile transmise îşi găsesc
corespondenţe de la o cultură la alta, de la un popor la altul, el fiind un
adevăr general valabil în care putem să credem fără să ne înşelăm.
Nu este ceva senzaţional ca aceste spirite erudite să creioneze pentru
contemporani şi pentru posteritate profilul universal al bunului simţ. Există
însă cei mulţi şi anonimi, (semn că bunul simţ nu ţine neapărat de erudiţie, ci
mai degrabă de o nobleţe a spiritului şi a inimii), autorii unei creaţii
populare pline de har prin care, dacă frunzărim, găsim reale lecţii de educaţie,
norme de comportament, reguli şi legi de căpătâi pentru acest cod atât de
necesar lor pe care-l puteau aplica singuri, fără intervenţia judecătorilor
nedrepţi şi corupţi în încercarea de a schimba lucrurile, de a învinge tarele
societăţii.
Dacă ar fi să judecăm după bogăţia şi varietatea acestor creaţii colective şi
anonime, noi, românii, ar trebui să fim un etalon al bunului simţ. Proverbele şi
zicătorile noastre sunt edificatoare în acest sens. Grăiri pline de tâlc, ele
comprimă în nenumărate nuanţe codul etic al poporului român amendând minciuna,
lăcomia, hoţia, corupţia, avariţia, înşelătoria, impoliteţea şi câte, Doamne,
s-ar mai putea înşira, toate avându-şi rădăcinile în lipsa bunului simţ, dar
arătând şi preţuirea cuvenită adevăratelor virtuţi, cu aceleaşi rădăcini, bunul
simţ. Valoarea lor stă în faptul că sunt nişte concluzii ale vieţii sociale
perfect valabile şi acum şi multă vreme de acum înainte. „A da cinstea pe
ruşine”, „A nu-ţi cunoaşte lungul nasului”, „A uita de unde ai plecat”, „A sta
în banca ta”, „A fi domn e o-ntâmplare, a fi om e lucru mare”, „A te întinde cât
ţi-e plapuma”, „A vedea paiul din ochii altuia” sunt doar câteva adevăruri care
se rostesc şi astăzi cu năduf, cu sarcasm, cu durere şi dezamăgire, cu
satisfacţie, în toate mediile.
Cu ironicul sau satiricul „Bună ziua căciulă, că stăpânul n-are gură”, m-am
întâlnit pentru prima dată în urmă cu aproape cincizeci de ani. Era primul
contact cu creaţia populară. Învăţătoarea ni l-a explicat ca fiind o vorbă veche
din bătrâni. Am privit-o toţi cu mare respect şi a avut un efect grozav asupra
noastră. Salutam în stânga şi-n dreapta, pe oricine şi nimeni nu ne-a spus că pe
necunoscuţi nu-i nevoie să-i saluţi. Oricum aceştia erau puţini pentru că trăiam
într-o comunitate restrânsă.
La oraş lucrurile stau altfel. Aici nu prea e în regulă să dai „bună ziua”
oricui. Ai părea o curiozitate şi unii chiar ar privi compătimitor în urma ta.
Se salută doar cei care se cunosc între ei şi câteodată şi aceştia întorc capul
prefăcându-se că nu s-au văzut.
Acum ştiu însă că acolo, la sate, politeţea nu este o formulă ci o atitudine a
bunului simţ. Localnicii şi mai ales cei în vârstă, te întâmpină cu bineţe chiar
dacă nu te-au văzut niciodată şi ştiu că nici nu te vor mai vedea. Port cu mine
imaginea câte unui bătrân cu o cămaşă cusută după obiceiul locului, purtată
peste un pantalon mai actualizat, care te priveşte binevoitor şi-ţi spune „ziua
bună”, făcându-te să tresari mirat şi să te ruşinezi că ţie, orăşeanului şcolit
şi dichisit, nu ţi-a trecut prin minte să-l saluţi pentru că nu-l cunoşteai şi
la oraş nu se obişnuieşte. O port de demult, de prin satele bănăţene şi am
reactualizat-o de curând, prin satele ardelene. Nu a dispărut şi cred că o poţi
întâlni în orice regiune a ţării, pentru că acum ştiu că vine tot de acolo de
unde vine şi obiceiul pur românesc de primire cu pâine şi sare a străinilor.
Tradusă în cuvinte, această atitudine ar însemna: bine ai venit la noi, străine
şi bună să-ţi fie inima!
Lor nu le este teamă de ridicol. Vin cu treburi la oraş, îşi frământă mult
căciula în mâini până să spună ce au de spus pe la uşile oficiale care nu li se
prea deschid, dau bineţe pe stradă necunoscuţilor orăşeni, aşa cum ştiu ei, cu
simplitate, naturaleţe şi chiar cu evlavie şi se întorc în veşnicia lor, unde
toate, chiar şi bunul simţ, se păstrează ca la începuturi, în formă nealterată,
în ciuda aparenţei cum că el ar fi pe cale de dispariţie. Până întâlnim astfel
de atitudini, din care şi noi ne tragem seva, nu trebuie să ne temem. Bunul simţ
nu dispare. El doar nu se poartă de oamenii zilei pentru că nu prea face casă
bună cu puterea, oportunismul, popularitatea. Îl găseşti acolo, în anonimatul ce
reprezintă una din dimensiunile sale.