Acest articol este de fapt comentariul pe care l-a postat Domnul Cristian Petru Balan care este membru al Uniunii Scriitorilor din Romania si al Academiei de Stiinte si Arte Romano-Americane. Puteti citi AICI un alt comentariu tot despre Mihai Eminescu.
(Comentariul d-lui Costan Mandrila)
Printr-o minunata intamplare, profesorul Costan Mandrila a intrat in posesia catorva texte eminesciene, pastrate initial in manuscris, de catre dr. Graiss, vienezul casatorit cu sora poetului, Harieta, despre care Eminescu scria cu multa admiratie si iubire: „Am o sora, un geniu in felul ei, cu o memorie ca a lui Napoleon I si cu o intelepciune naturala cum rar se afla”. Copiate de mana si, prin urmare, greu de expertizat grafologic, poeziile lui Eminescu au ajuns apoi in fabuloasa arhiva a scriitorului Arsavir Acterian, care le-a primit in dar de la un var al sau, prieten apropiat al doctorului Graiss. Chiar daca paternitatea unui text sau altul poate starni unele controverse si suspiciuni, stilul si ardoarea crestina a poeziilor nu lasa loc nici unei indoieli. In ciuda preocuparilor sale budhist-orientale, Mihai Eminescu n-a incetat nici o clipa sa creada in Dumnezeu, cautand mereu taina mantuirii si adancimile spirituale ale calugariei albe, cea practicata in mijlocul lumii, departe de zidurile manastirii. Multe se pot spune despre Eminescu si despre convingerile lui religioase. Un lucru este cert – amintirea icoanelor ortodoxe din casa copilariei lui si a rugaciunilor savarsite de mama sa, Raluca, dimpreuna cu toata familia Eminovici, nu s-a stins niciodata. Copilaria lui rezoneaza cu mirosul tomnatec si dangatul de alama sfintita al bisericii din Ipotesti, cu aramiul codrilor de la Manastirea Agafton, unde-si petrecea vacantele, la matusile sale calugarite, solitar si vizitat de inspiratii poetice.
In poezii si articole de presa, in cautari stiintifice si studii filosofice, Eminescu nu putea sa uite prima imagine vazuta la nasterea sa. Imaginea unui Crist bland si iubitor, luminat la chip de o lumina de candela. Dar sa-l lasam sa vorbeasca pe COSTAN MANDRILA.
S. PREDA
De mic copil am crescut in cultul poeziei lui Eminescu, nesaturandu-ma parca niciodata de incantatia melodica a versurilor sale, de stranietatea basmului sau, „Fat-Frumos din lacrima”. Mai mult decat atat, am purtat amintirea lui Eminescu ca pe o mostenire de familie, numele lui fiind legat de strabunicul meu, preotul paroh Ioan Mandrila, cel care a organizat la 1868, marea sarbatorire a lui Stefan cel Mare la Putna, dimpreuna cu junele Mihai Eminescu si prietenul sau, Ionica Slavici. Cele cateva intamplari si imagini pastrate testamentar de parintii mei insufleteau chipul unui tanar chipes si nelinistit, aflat mereu in preajma bisericii si a invataturii crestine, hoinar meditativ, in imensele paduri de la Manastirea Agafton, unde matusile lui (Olimpiada si Sofia Iurascu) erau calugarite. Socul cel mare l-am trait in liceu, cand profesorul de romana a inceput sa vorbeasca despre marxismul lui Eminescu si despre lupta de clasa zugravita in amplul poem „Imparat si proletar”. Ma clatinam, gandind ca Eminescu era doar un revoltat ateu, care nu se ruga la Dumnezeu si nici nu purta cu sine mereu, ca pe o carte de capatai, Patericul lui Paisie Velcicovschi, asa cum isi amintea strabunicul meu. Mult timp am trait cu aceasta indoiala, pana in clipa in care, intr-o intalnire providentiala, Gheorghe Eminescu, unul din ultimii descendenti ai familiei, mi-a deschis ochii. De la el am inteles ca Eminescu e „un poet incifrat”, ca opera lui trebuie citita intr-o cheie anume, ca scrisul sau e filigranat cu numeroase trimiteri biblice, pe care nimeni nu a reusit sa le patrunda cu adevarat, asa cum insusi poetul o spune: „Ce e cugetarea sacra?/ Carte trista si inchisa/ Ce mai mult il incifraza/ cel ce vrea a descifra”. Gheorghe Eminescu imi dadea ca exemplu „Fat-Frumos din lacrima”, gandit ca o prefigurare a lui Iisus, ca o pagina de Scriptura, izvorata dintr-o mai veche legenda si credinta bucovineana – anume, ca mazarea s-a nascut din lacrimile Maicii Domnului, asa cum o dovedeste folcloristul Tudor Pamfilie. Tot sub cheie este scris „Luceafarul” („Vas nestricat al Maicii Domnului”, dupa cum scrie un panegiric bizantin din secolul IV), dar si „Sarmanul Dionis”, influentat fiind de Moses Gaster, cabalist din generatia a 6-a, de la care Eminescu s-a initiat in tainele mesianismului, ale Mishnei si Ghemarei – notiuni fundamentale preluate din Talmudul Babilonian. In „Sarmanul Dionis” nu e nimic care sa duca la reincarnare, nimic din „elucubratiile romantice” despre care vorbeste G. Calinescu. In Dionis, avem cautarea infrigurata a lui Dumnezeu si a Mantuirii, prin sacrificiu si iubire.
Eminescu a fost un poet crestin. Tot ce pare a fi invatatura hindusa este, de fapt, in scrisul sau, o delimitare religioasa ferma, fara concesii. Eminescu se desparte clar de Schopenhauer si de mitul sanscrit al muritorului, care in fata tronului lui Budha trebuie sa spuna: „Tot twam asi” („Tu esti acesta”). In gandirea crestina a lui Eminescu, aceasta recunoastere a micimii umane se transforma fundamental. „Tu esti acesta” devine in vorbirea lui Dumnezeu catre Moise: „Eu sunt cel ce sunt”. Schimbarea este de esenta. Ceea ce la Budha reprezinta un factor exterior, la Dumnezeu devine factor de interioritate, de asumare si traire incomensurabila, imposibil de cuprins cu mintea.
E adevarat ca marele nostru poet pretuia spiritualitatea hindusa, si nu intamplator se inscrisese la cursurile de sanscrita ale lui Franz Bopp, la Viena. Cunostea religia budhista si citea literatura sanscrita in original, avand cu sine tot timpul o gramatica a limbii sanscrite, din care deslusise peste 2000 de cuvinte si radacini verbale. De aici si pana la indoctrinarea sa religioasa e insa cale lunga. Cred ca budhismul a reprezentat doar o mica si trecatoare perioada din evolutia spirituala a poetului. Eminescu a inceput prin a fi ortodox, sub influenta Manastirii Agafton si a monahiilor Iurascu, matusi dupa mama. A trecut prin contorsiuni si nelinisti sufletesti, a pregustat doctrine religioase orientale (de la metempsihoza la nirvana), pentru ca in final sa redescopere izvorul limpede si curat al crestinismului, al vietii vesnice si al Mantuirii. Pastrand proportiile, acelasi lucru s-a intamplat cu o parte din grupul Rug aprins – cu Arsavir Acterian, Vasile Lovinescu, George Vaslan, Marcel Avramescu, care s-au lasat influentati de gandirea spiritist-ezoterica a lui Guenon, apoi au cochetat cu islamismul si abia intr-un tarziu, ca un miracol, au patruns tainele ortodoxiei si ale rugaciunii inimii, facandu-l pe Marcel Avramescu (evreu convertit la crestinism) sa exclame la apusul vietii lui: „Am fost coborat in iad si m-am intors”.
Am convingerea ca Eminescu a murit crestin. Stim asta de la surorile Iurascu, de la unii prieteni care amintesc ca ultimele carti citite de poet au fost Sfanta Scriptura si Patericul velcicovschian. Stim din adnotarile lui facute pe marginea epistolei Sfantului Apostol Pavel catre Corinteni, adnotari ce intruchipeaza o adevarata marturisire de credinta: „Iti este de ajuns puterea mea, caci puterea mea salasluieste in slabiciune… Ma voi lauda cu slabiciunile mele ca sa salasluiasca Duhul lui Cristos in mine”.
Eminescu s-a savarsit din viata, cautandu-L fara incetare pe Dumnezeu. Preluand vorbele Mantuitorului, se intreba inflacarat: „Ce este scris in Lege?… Cum citesti?”. Nelinistea lui era legata de creatie si de sensul adanc al acestei lumi. Cauta formula si prezenta lui Dumnezeu in cele mai diferite domenii – in fizica (a scris si un manual), in medicina, in filosofie, dar mai ales in poezie. Asemenea Sfintilor Parinti, trebuie sa fi inteles ca scopul creatiei lui Dumnezeu nu este doar Binele, ci si Frumosul. Este Armonia suprema, care le inglobeaza pe toate – ceresti si pamantesti. Intr-un text mai putin cunoscut („Mos Iosif”) avem intruchiparea armoniei in prototipul unui calugar alb, care la masa pretindea locul cel din urma, manca numai de post, locuind intr-o camera fara incuietoare, si toate mobilele lui erau lucrate din topor, de mana lui proprie. Cateva scanduri pe doua scaune era patul lui, acoperit doar cu un mindir de paie, iar pe peretii albi ca omatul erau icoane vechi, lucrate de maini calugaresti. Fereastra lui era tot timpul zilei in soare, in timp ce el medita si nu se supara de nimic in lume. Nimeni nu auzea vorba slaba din gura lui. Doar se ruga, dand mainilor de lucru. Lega carti, lucra roti foarte solide si zugravea icoane pe scanduri mici si atent geluite. Nu era pustnic, ci traia in lume, pentru ca ii erau dragi oamenii. N-ar fi putut vietui departe de ei, desi nu le impartasea nici placerile si nici trebuintele lor.
Sa fi cautat Eminescu o noua religie, asa cum afirma unii? In toate si mai ales in opera lui jurnalistica, Eminescu visa sa intruchipeze un model politic si existential cu izvor crestin. Cautarea lui trebuie sa fi fost dublata de o cumplita sfasiere launtrica. Eminescu voia cu toata fiinta lui sa se pocaiasca. Avea doua mari motive pentru asta. Il obseda presupusul blestem ce plana asupra familiei sale, asa cum il obseda un amanunt biografic, neluat in seama de istorici pana acum: ziua lui de nastere fusese ascunsa de parinti si mutata, cu buna stiinta, intr-o alta. Sotii Eminovici au vrut sa ascunda un lucru ce parea cumplit in acea vreme: copilul lor, Mihai, fusese conceput in pacat, in timpul Marelui Post al Pastelui.
COSTAN MANDRILA
FILE DE MANUSCRIS
SA VIE PASTORII
Colinde, colinde,
Sosira colindele
Luminele` ntinde
Si toate aprinde-le
Cristos muritorii
In fase l`impature
Sa vie pastorii
Si magii alature
Si lui i se`nchina
Cu floarea cuvintelor
C`aduce lumina
In noaptea mormintelor
TOT TWAM ASI
Nadejde si`ntarire
Si zid de mantuire
Pre tine castigandu-te
Inghenunchiem rugandu-te
De chinuri ce ne bantuie
Mario, tu ne mantuie
O, Sfanta Marie!
RUGACIUNE
Tu maica durerilor
Regina tariilor
Taria soliilor
Izvoru`ndurarilor
Luceafar al marilor
Indura-te, pleaca-te,
Nadejdea corabiei
Invingerea sabiei.
RUGACIUNE
Craiasa alegandu-te
Ingenunchem rugandu-te
Inalta-ne, ne mantuie
Din valul ce ne bantuie,
Fii scut de intarire
Si zid de mantuire
Si dreapta ta`ncercata
Asupra-ne coboara,
O, maica preacurata,
Si pururea fecioara
Marie!
RUGACIUNE
Noi, cei din mila Sfantului,
Umbra facem pamantului,
Rugamu-ne`ndurator,
Luceafarului marilor,
Ascult-a noastre plangeri,
Regina preste ingeri,
Din neguri te arata,
Lumina dulce clara,
O, maica preacurata,
Si pururi fecioara
Marie!
MAICA DOMNULUI
Limanul sarmanilor
Si soarele anilor
Balsamul ranitilor
Norocul iubitilor
O, da-ne tarie
Sfanta Marie!
RUGACIUNE
(Opere, vol V)
Rugamu-ne`ndurarilor
Luceafarului marilor!
Din valul ce ne bantuie
Inalta-ne, ne mantuie!
Privirea adorata
Asupra-ne coboara
O maica preacurata
Si pururi fecioara,
Marie.
Daniel Lucescu 