Bunul simt si crestinul

Posted: Octombrie 7, 2011 in eseuri

Exista un bun simt in orice civilizatie care ar trebui imbratisat de orice
crestin dar exista si un „bun simt spiritual” care ar trebuii aplicat in
Biserica .Prin harul care mi-a fost dat eu spun fiecaruia dintre voi sa nu aiba
despre sine o parere mai inalta decat se cuvine ci sa aiba simtiri cumpatate
despre sine potrivit cu masura de credinta pe care a impartit-o Dumnezeu
fiecaruia Romani12 3 (citeste pana la versetul8 ) Uneori avem probleme in
bisericii pentru ca nu exista acest bun simt si asta face ca lucrurile sa nu mearga
bine.Unii isi asuma roluri si pozitii care nu sunt pe masura darului lor.

CITITI UN ARTICOL DESPRE BUN SIMT IN GENERAL

Pentru cei ce tratează bunul simţ drept un concept filozofic, acesta poate fi şi
chiar este considerat un ansamblu de idei despre lume, viaţă şi om, având ca
izvor tradiţia populară şi cuprinzând elemente ale gândirii ştiinţifice. Noi
însă, ne-am obişnuit să-l privim drept o măsură a bunei creşteri, a bunei
cuviinţe, a respectului pentru cei din jur.
Bunul simţ îl ai, sau nu-l ai. Este o moştenire de la cei ce te-au zămislit şi
apoi „te-au făcut om”, deprinzându-te să acţionezi în conformitate cu nişte
norme pe care şi ei, la rândul lor, au fost învăţaţi să le respecte. Cu toate că
specialiştii în domeniu îi mai spun şi simţul comun, sau intelingenţa mediocră,
Descartes considerându-l „lucrul cel mai drept împărţit în lume” (să fi fost
bunul simţ atât de răspândit în acele vremuri, sau mai mult, să se fi găsit în
aceeaşi măsură la fiecare?), aşa cum ne uităm noi astăzi la el, plin de
încărcătură morală, constituie o valoroasă calitate umană care, în mod cert, nu
este împărţită în mod egal. Pentru că atunci n-ar mai exista opusul cuvântului
„simţit” sau „plin de bun simţ”.
Îl putem oare dobândi pe parcurs şi pe cont propriu, fără a avea o înclinaţie
nativă spre a-l preţui, a-l căuta şi a-l practica? Înclin să cred că nu, că îl
avem acolo, în străfundurile noastre, alături de celelalte simţuri cu care am
fost înzestraţi, ca pe un simţ aparte ce ne dă certitudinea binelui şi
frumosului în relaţiile cu semenii noştri şi ne determină să-i tratăm cu respect
pe cei din jur, să fim politicoşi şi civilizaţi, să nu depăşim limitele, să fim
recunoscători şi cinstiţi, să nu profităm de poziţia pe care o avem, să ne pese
şi să ţinem cont de ceilalţi etc. Şi toate astea, pentru că aşa ne simţim bine,
dintr-un imbold interior fără de care comportamentele noastre ar rămâne simple
formalisme.
Şi mai înclin să cred că el, bunul simţ, în forma sa de pledoarie pentru măsură
şi echilibru, se regăseşte într-un cod nescris al bunei cuviinţe pe care-l
descoperim în înţelepciunea tuturor popoarelor din timpuri îndepărtate. Maxime,
cugetări, citate celebre aparţinând învăţaţilor, filozofilor, oamenilor de
ştiinţă sau de litere, ne transmit prin vreme esenţa bunului simţ. Şi nu este
întâmplător faptul că îndemnurile, sfaturile, observaţiile transmise îşi găsesc
corespondenţe de la o cultură la alta, de la un popor la altul, el fiind un
adevăr general valabil în care putem să credem fără să ne înşelăm.
Nu este ceva senzaţional ca aceste spirite erudite să creioneze pentru
contemporani şi pentru posteritate profilul universal al bunului simţ. Există
însă cei mulţi şi anonimi, (semn că bunul simţ nu ţine neapărat de erudiţie, ci
mai degrabă de o nobleţe a spiritului şi a inimii), autorii unei creaţii
populare pline de har prin care, dacă frunzărim, găsim reale lecţii de educaţie,
norme de comportament, reguli şi legi de căpătâi pentru acest cod atât de
necesar lor pe care-l puteau aplica singuri, fără intervenţia judecătorilor
nedrepţi şi corupţi în încercarea de a schimba lucrurile, de a învinge tarele
societăţii.
Dacă ar fi să judecăm după bogăţia şi varietatea acestor creaţii colective şi
anonime, noi, românii, ar trebui să fim un etalon al bunului simţ. Proverbele şi
zicătorile noastre sunt edificatoare în acest sens. Grăiri pline de tâlc, ele
comprimă în nenumărate nuanţe codul etic al poporului român amendând minciuna,
lăcomia, hoţia, corupţia, avariţia, înşelătoria, impoliteţea şi câte, Doamne,
s-ar mai putea înşira, toate avându-şi rădăcinile în lipsa bunului simţ, dar
arătând şi preţuirea cuvenită adevăratelor virtuţi, cu aceleaşi rădăcini, bunul
simţ. Valoarea lor stă în faptul că sunt nişte concluzii ale vieţii sociale
perfect valabile şi acum şi multă vreme de acum înainte. „A da cinstea pe
ruşine”, „A nu-ţi cunoaşte lungul nasului”, „A uita de unde ai plecat”, „A sta
în banca ta”, „A fi domn e o-ntâmplare, a fi om e lucru mare”, „A te întinde cât
ţi-e plapuma”, „A vedea paiul din ochii altuia” sunt doar câteva adevăruri care
se rostesc şi astăzi cu năduf, cu sarcasm, cu durere şi dezamăgire, cu
satisfacţie, în toate mediile.
Cu ironicul sau satiricul „Bună ziua căciulă, că stăpânul n-are gură”, m-am
întâlnit pentru prima dată în urmă cu aproape cincizeci de ani. Era primul
contact cu creaţia populară. Învăţătoarea ni l-a explicat ca fiind o vorbă veche
din bătrâni. Am privit-o toţi cu mare respect şi a avut un efect grozav asupra
noastră. Salutam în stânga şi-n dreapta, pe oricine şi nimeni nu ne-a spus că pe
necunoscuţi nu-i nevoie să-i saluţi. Oricum aceştia erau puţini pentru că trăiam
într-o comunitate restrânsă.
La oraş lucrurile stau altfel. Aici nu prea e în regulă să dai „bună ziua”
oricui. Ai părea o curiozitate şi unii chiar ar privi compătimitor în urma ta.
Se salută doar cei care se cunosc între ei şi câteodată şi aceştia întorc capul
prefăcându-se că nu s-au văzut.
Acum ştiu însă că acolo, la sate, politeţea nu este o formulă ci o atitudine a
bunului simţ. Localnicii şi mai ales cei în vârstă, te întâmpină cu bineţe chiar
dacă nu te-au văzut niciodată şi ştiu că nici nu te vor mai vedea. Port cu mine
imaginea câte unui bătrân cu o cămaşă cusută după obiceiul locului, purtată
peste un pantalon mai actualizat, care te priveşte binevoitor şi-ţi spune „ziua
bună”, făcându-te să tresari mirat şi să te ruşinezi că ţie, orăşeanului şcolit
şi dichisit, nu ţi-a trecut prin minte să-l saluţi pentru că nu-l cunoşteai şi
la oraş nu se obişnuieşte. O port de demult, de prin satele bănăţene şi am
reactualizat-o de curând, prin satele ardelene. Nu a dispărut şi cred că o poţi
întâlni în orice regiune a ţării, pentru că acum ştiu că vine tot de acolo de
unde vine şi obiceiul pur românesc de primire cu pâine şi sare a străinilor.
Tradusă în cuvinte, această atitudine ar însemna: bine ai venit la noi, străine
şi bună să-ţi fie inima!
Lor nu le este teamă de ridicol. Vin cu treburi la oraş, îşi frământă mult
căciula în mâini până să spună ce au de spus pe la uşile oficiale care nu li se
prea deschid, dau bineţe pe stradă necunoscuţilor orăşeni, aşa cum ştiu ei, cu
simplitate, naturaleţe şi chiar cu evlavie şi se întorc în veşnicia lor, unde
toate, chiar şi bunul simţ, se păstrează ca la începuturi, în formă nealterată,
în ciuda aparenţei cum că el ar fi pe cale de dispariţie. Până întâlnim astfel
de atitudini, din care şi noi ne tragem seva, nu trebuie să ne temem. Bunul simţ
nu dispare. El doar nu se poartă de oamenii zilei pentru că nu prea face casă
bună cu puterea, oportunismul, popularitatea. Îl găseşti acolo, în anonimatul ce
reprezintă una din dimensiunile sale.

Comentarii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s